Despre dorinţe

Îmi atârn dorințele de umărul Tău,
stabil.
Prea mult le-am așezat în altă parte,
doar să le aflu abandonate
şi ruginite,
după chipul și asemănarea cuiului ce le-agățase inutil
de pereții subțiri ai unor suflete îndepărtate.

Particip, din când în când,
la câte-o slujbă de înmormântare
a dorințelor moarte.
Dar nu mai plâng,
căci știu că lacrimile pot să le învie
(mai ales cele de compătimire
pentru ego-ul frânt).
Și mă surprind
zâmbind,
când în oglinda retrovizoare
văd cum ultima bucată din drumul parcurs
are formă de răspuns
la o dorință oarecare.

Așa că, de când am aflat
că nu sunt eu în controlul împlinirii dorințelor,
că nu sunt nici măcar mâna ce extrage biletul câștigător,
că nu pot să prevăd care au mai mult trecut decât viitor,
care sunt bune,
care sunt vrednice de-a fi urmate,
şi care merită lăsate în sicriul lor-
m-am hotărât să Ți le dau pe toate.
Tu, care vezi sfârșitul de la început,
şi nu Te-mpiedică întunericul orbitor
din care se nasc ele,
dorințele mele,
păstrează doar ce Îți e plăcut,
doar ce mă face să semăn mai mult,
în mers, în felul de-a iubi și în credință,
cu chipul pe care Tu l-ai avut în minte
când Te-ai gândit prima oară la mine-
când existam doar în inima Ta… ca dorință.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s