Frustrări fără titlu.

E drum lung între creier și genunchii care, sălbatici, nu vor să se plece mai des în rugă, până nu-i forțează câte o cădere amară să ia contact cu pământul.
Încerc compulsiv tot felul de rute ocolitoare…sfaturi de nu știu unde, cărți, predici online și alte soiuri de remedii pentru suflete confuze cu privirea tulburată. Nu doar că nu ajută, ci întețesc și mai mai mult bezna- au efect analgezic pe conștiință, în timp ce fiecare mânie, fiecare poftă necontrolată, fiecare oră risipită cu nimicurile de pe ecranul mic al telefonului, fiecare nemulțumire – și multe altele- sunt confirmări proaspete că boala nu mi-a părăsit oasele, Că vindecarea nu vine cu dozele homeopatice de noțiuni evanghelice din devoționalul zilnic de pe Bible app. Și înghit, înecandu-mă, puzderia de informații de peste tot. Și totul aparent bun se amestecă cu celălalt tot și nasc un gol mai adânc, mai plin, mai hidos, mai greu de purtat de umerii deja obosiți.
Orice scânteie de entuziasm din exterior, de la câte unii ce par a avea parte de alt soi de licăriri și par a fi prins de coadă sensul vieții, se îneacă de întunericul lor, ce iese când nu te-așteţi, prin fisurile necârpite încă, prin spațiile dintre cuvinte și alte ferestre ce expun imagini triste. Dar nu mă mir de ei, deloc, îi ADmir că au reușit să funcționeze și să-și aducă tributul de raze, atât cât o fi. Ce mă intrigă e așteptarea mea absurdă să văd mai bine cu lumina altuia, care e și el un alt fel de „mine”.
Caut soluții pentru viață. Dar parcă nu știu decât să greșesc, iar din greșeli nu poți construi nimic stabil. În orice parte pășesc simt cum se sfarmă pământul sub mine. Așa că stau pe loc și îmi analizez situația: suflet emaciat pentru că nu își înțelege foamea, uscat și consumat de setea pe care nu o mai simte, cu ochii legați de-un ciob de oglindă în care se vede pe sine. Am înțeles prea bine că în lupta cu mine nu-mi pot fi aliat. Că am nevoie de ajutor din altă parte. Că viața care e în stare să înghită toată moartea din cea pe care o numesc ‘eu’, nu e din mine și nu poate să fie din altă sursă de aceași substanță cu a mea. Și mă sfâșie subtila realizare că știam cândva, mult mai bine, cum să alerg la sursă, cum să mă plec la picioarele Celui ce cheamă la El pe toți cei trudiţi și împovăraţi. De ce îmi e acum așa de greu?
Și de ce drumul dintre creier și genunchi e tot mai lung?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s