Exercitii de echilibru.

M-a tulburat profund realitatea următoare: orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit coboară de Sus, de la Tatăl Luminilor. Și în loc să-I caut prezența mai mult decât orice, în loc să îmi agăț dorințele și să îmi ațintesc privirile spre Mâna Lui ce nu obosește dăruind -daruri perfecte- mă epuizez în încercarea mea disperată, dar permanentă, de a aduna fragmente de daruri ce își urlă nedesăvârșirea. Sau care promit a oferi ceea ce nu au de unde, care se pretind a fi la fel cu cele coborâte de Sus.
Sortit eșecului e efortul nostru hrănit de inerție, camuflat în cea mai firească haină a mândriei (lucru care o face cu atât mai greu de demascat), de a obține aceleași daruri desăvârșite, construind un drum ce șuntează Mâna Tatălui.
De am avea măcar înțelepciunea ca atunci când înțelegem absurditatea acțiunilor noastre, să ne întoarcem spre El, să învățăm încrederea, renunțarea la sine și mai ales la partea aceea din sine care se străduiește așa mult să-și dovedească meritele înaintea Lui, să facă rost dacă ar fi cu putință de altceva de dat la schimb pentru lucrurile cerute de la Tatăl, ca și cum El ar aștepta altceva decât ascultarea noastră. Aici e problema. El ne cere să-I ascultăm șoapta, când noi am vrea să ne strige Voia Lui într-un megafon. Ne cere ca după ce i-am cerut cu credință, să așteptăm în tăcere răspunsul Lui, care nu doar că vine neîntârziat, vine desăvârșit, la momentul potrivit, împlinind pentru noi ceea ce niciun alt dar nu ar putea vreodată: ne apropie mai mult de Inima Celui ce l-a dat.
Ne e prea greu să dovedim prin așteptarea plină de răbdare că noi Îl credem pe cuvânt atunci când spune „orice veți cere în Numele Meu veți primi”, „cine cere capătă”, „cereți orice veți vrea și vi se va da”. În loc de asta facem orice altceva, ne zbatem convulsiv într-o parte și într-alta să adunăm lucruri pe care le considerăm bune și de valoare, ca din ele să facem scară spre Cer, să urcăm acolo, să ne alegem noi darul perfect și să îl coborâm unde vrem, când vrem. Descoperim parcă șocați, de fiecare dată, ca și cum nu am ști deja, că scara nu ne ține. Nu poate suporta greutatea așteptării noastre celei mai profunde:mai multă viață, ori noi gustăm în tot acest timp fructul otrăvit al propriei voințe, iar umblarea după lucrurile firii este moarte. Trăgând linia la final, ne pomenim cu o seamă de realizări ruginite și doi pumni plini de trudă în zadar și de întuneric, care cu mult greu strabat o distanță și mai dureroasă spre odihna în Tatăl luminilor. Nu îi putem provoca sufletului o suferință mai mare decât privarea de prezența abundând în viață a Creatorului său.
Așa că mereu ne aflăm în fața următoarei alegeri: lăsăm ca sufletul să sufere în timp ce îi dăm firii ce vrea, când vrea, sau ne trecem firea prin durerea frângerii, așteptând de Sus orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s