Toamnă internă

Pe cerul din mine se-adună nori gri
şi toamna începe în suflet să-mi crească,
chemată de muguri, mai mult morţi decât vii,
ce-au ofilit înainte să înflorească.

Îmi plimb ochii goi prin mănunchiuri de foi
scrise pe-ntuneric, cu tuş invizibil,
în timp ce viaţa-mi dădea lecţii noi,
despre cum să rescriu lacrimile lizibil.

Aceşti ochi străini au uitat să citească
răspunsuri, sau alte concluzii cu rost.
Doar la antitezele proprii-şi mai cască
privirea, plătind al neliniştii cost.

Cu scale din ofuri şi gânduri fugare
îmi măsor amarul din zile de ieri
şi las toamna să umple ciobite pahare,
păstrate pe raftul de sus pentru primăveri.